Principatele ROMANE

începând cu secolul al X-lea, documente slave, bizantine, maghiare şi latine atestă existenţa formelor statale pe teritoriul actual al României. Aceste formaţiuni sunt cunoscute sub numele de ducate, cnezate şi voievodate, desemnate deseori cu termenul generic de "ţări" (care înseamnă pământ, ţări). Primele au fost consemnate în Transilvania şi Dobrogea şi în teritoriile de la est şi sud de Carpaţi.

Formaţiunile din Transilvania au atins un nivel de organizare politică şi militară relativ înaltă, rezistând presiunii militare exercitate de unguri între secolele IX-XI. în final, au fost nevoite să capituleze şi au format un singur voievodat, Transilvania, aflat sub suveranitate maghiară. Unele zone din Transilvania şi-au menţinut însă autonomia locală.

De la sfârşitul secolului al XI-lea şi în principal în secolul al XII-lea, Transilvania a intrat treptat sub dominaţie ungară. Cu toate acestea, ea şi-a păstrat propria formă de organizare, fiind condusă de un voievod - formă de guvernare specific românească, care s-a păstrat în Transilvania până în secolul al XVI-lea, când statutul de voievod a fost înlocuit cu cel de principe. Pentru a asigura paza frontierei în faţa incursiunilor unor populaţii (pecenegii, cumanii şi în special tătarii), regii Ungariei au încurajat alte grupuri etnice să se stabilească în Transilvania. Acest proces de colonizare a început la mijlocul secolului al XII-lea, când grupuri de secui (o populaţie provenită din popoarele migratoare de stepă, care i-a urmat pe unguri în drumul lor spre Europa) şi saşi (veniţi din Flandra, Luxemburg, regiunile Moselei şi Rinului, cât şi din Saxonia) au fost aduşi în Transilvania.

schimbările, care au avut loc în Europa în secolul al XIV-lea, alături de slăbirea hanatului Hoardei de Aur, veche de mai bine de 100 de ani, au cuprins teritoriile române de la sud şi est, respectiv Ţara Românească şi Moldova. Cercurile conducătoare din Transilvania, pe atunci în conflict cu coroana ungară, datorită intenţiilor acesteia din urmă de a dizolva autonomiile locale, au contribuit la procesul de unificare care nu avusese încă loc dincolo de munţi. Deoarece locuitorii din Transilvania treceau deseori peste munţi (descălecatul), conducătorii teritoriilor din zona Carpaţilor de sud şi est au beneficiat de influxul demografic şi de experienţa politică pe care aceştia le-au adus. Schimburile economice, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor, ce erau legate prin drumuri comerciale cu lumea europeană, au oferit formaţiunilor politice româneşti posibilitatea de a-şi "construi" proiectele de unificare pe o bază solidă. O dată ce şi-au câştigat independenţa faţă de coroana ungară, Principatele Române de la sud şi est de Carpaţi au început să joace un rol politic, militar şi cultural tot mai important în sud-estul şi centrul Europei. întemeietorii statelor independente româneşti au fost voievozii Basarab I (1324-1352) în Ţara Românească şi Bogdan I (1359-1365) în Moldova.