Divanurile Ad-hoc

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de SzathmáryDeciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivându-şi opţiunea prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Todiriţă Balş (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinţa de a-şi realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanţilor celor care nu împărtăşeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate şi armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea:

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
Neutralitatea pământului Principatelor;
Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris:

Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata;
Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
Dreptul de vot ramânea cenzitar.
După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.