Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

Theodor Aman - Proclamarea Unirii

Theodor Aman: Unirea PrincipatelorÎn Moldova a fost ales, la 5 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea şi ea ca domn. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859. Aceasta a fost posibilă prin folosirea unei greşeli generate de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze simultan în ambele ţări).

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, se înfinţează la 15 mai 1859 Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.

Deşi Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, şirul de reforme iniţiate de acesta şi venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Divanurile Ad-hoc

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de SzathmáryDeciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivându-şi opţiunea prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Todiriţă Balş (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinţa de a-şi realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanţilor celor care nu împărtăşeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate şi armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea:

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
Neutralitatea pământului Principatelor;
Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris:

Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata;
Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
Dreptul de vot ramânea cenzitar.
După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Sfârşitul unei legende:

AURUL DACILOR

Puţine alte comori ale Antichităţii au fost aşa de râvnite ca aurul dacilor. Jafurile de astăzi, făcute la drumul mare, le întrec însă cu prisosinţă pe cele "istorice" practicate de învingătorii romani şi de autorităţile ungureşti din Ardeal. Cine este de vină?





Zeci de mii de monede din aur masiv au fost descoperite în regiunea Munţilor Orăştiei în ultimul deceniu. Cea mai mare parte a acestui incredibil tezaur a fost scoasă în mod clandestin din România, pe filiera unui adevărat braconaj arheologic, şi vândută în străinătate. Una dintre dovezile acestui adevăr o reprezintă îmbogăţirea neaşteptată a unor localnici din zonă, deşi fenomenul este ascuns de toată lumea printr-o veritabilă conspiraţie a tăcerii. Aşa se explică şi faptul că faimosul "koson" - moneda dacică turnată în "aur pur" - a înregistrat o scădere valorică semnificativă în ultimii ani la bursa antichităţilor şi pe piaţa metalelor preţioase din Occident. Banii turnaţi în tiparniţele dacilor liberi şi-au făcut apariţia astăzi, chiar şi pe Internet, spre uimirea întregii lumi! Dar de la comorile dacice şi până la rolul lor de vedete pe micul ecran e o poveste lungă de ascultat.



Tărâmul magic
În anul 2000, pelerinul care porneşte dinspre Valea Mureşului şi se îndreaptă spre sud, lăsând Apusenii în spatele său, călătoreşte toată ziua cu soarele drept în faţă. Din această pricină, culmile moi ale Munţilor Orăştiei par topite în lumină. Masivul Şureanului şi platoul înalt al Luncanilor strălucesc în "amiaza mică", aşa cum numesc localnicii târziul dimineţilor cuprinse de linişte. Dincolo de perdeaua luminoasa a orizontului se ascunde Retezatul. Păşunile alunecă lin spre marginea apelor reci, ce izvorăsc din munte, desfăcute ca razele. Sibişelul, Grădiştea şi Streiul înşiruie satele pe fundul văilor, la distanţe aproape egale. De departe, răzbate cântecul cucului singuratic, iar mierlele se aud parcă de pe altă lume... Pe nesimţite, în timp ce urci, atmosfera ţinutului începe să se schimbe. Plaiurile verzi sunt pictate cu fagi seculari şi carpeni, printre care pasc liniştit armăsari cu coama sură. Cirezile de vite s-au mai împuţinat şi blana pădurilor de pe culmi îşi întinde umbra tot mai mult. Din când în când, zăreşti câte o biserică asediată de verdeaţă, ce răspândeşte sunete stinse de clopot. Aerul îţi dă iluzia că apasă locurile cu o greutate misterioasă. Pe Valea Grădiştei, ţărani vârstnici lucrează în ţarină, răsfiraţi unul de altul. Apariţia oricărui străin îi nelinişteşte repede... Cu cât este mai aproape muntele, cu atât ţi se pare că oamenii devin mai bătrâni. Tinerii au fugit din faţa istoriei şi s-au mutat în marile oraşe, lăsându-i pe părinţi şi pe bunici singuri cu amintirile. De aceea, locuitorii aşezărilor s-au rărit. Casele au porţi masive, tipic ardeleneşti, dincolo de care nu se vede nimic. Singurele dovezi că mai sunt locuite rămân muşcatele de la ferestre. Pe măsură ce intri în munte, apa râului curge învolburat, iar tumultul ei acoperă foşnetul adânc al codrilor. Câteva mori de apă vechi măsoară trecerea timpului. Oamenii de azi numesc aceste meleaguri "tara râurilor" sau "tărâmul magic", pentru că nimic nu pare obişnuit pe aici. De la toponimie şi portul tradiţional până la felul de-a vorbi al ţăranilor, întreg ţinutul şi-a păstrat o amprentă misterioasă, pe jumătate legendară, pe jumătate adevărată, aureolată de trecut. Aerul răsună de nume aproape vrăjite, pe care le auzi rostite când şi când: "Santamaria de Piatra", "Poarta Raiului"... Cel dintâi numeşte cariera de unde îşi aduceau strămoşii daci blocurile de piatră pentru fortificaţiile şi zidurile cetăţilor ce nu au fost învinse decât o singură dată. Cel de-al doilea, aflat dincolo de marele platou al Luncanilor, este locul lângă care s-a purtat una dintre bătăliile câştigate de romani înaintea asediului asupra Sarmizegetusei. De acolo, sufletele dacilor au plecat direct în cer! Peste tot, aici, cele petrecute cu două mii de ani în urmă sunt atât de aproape, încât la Ocolişul Mic, de pildă, un cătun aflat sub pădure, ţărăncile se mai îmbracă şi acum cu "cămeşoi" de cânepă, numit "ciupag", cu un "pui mic" la gat, aşa cum se vede numai în piatra dăltuită a Columnei lui Traian. Ele nu cultivă cartofi, ci "crumpeni" şi rămân înveşmântate în alb desăvârşit nu numai la sărbătoare, ci şi la muncă, după tradiţia femeilor geto-dace de odinioară. Bărbaţii se încalţă cu opinci din "talpă de vită", ca acum două milenii, apucă un sac în spinare, trec dealul şi se duc la moara de apă a lui moş Antone, să macine "cucuruz" în loc de porumb. Vara, ei poartă izmene bătute cu piatra în apa Grădiştei, ca să-ţi ia ochii de albeaţă, şi iarna îmbracă "cioareci", cu "laibăr" de lână. Femeile cele mai în vârstă păstrează încă tradiţia de două ori milenară a strămoşilor şi nu se tund o viaţă întreagă. Când merg la biserică, îşi fac "cormi", adică o împletitură a părului de jur-imprejurul capului, cum le descria şi Iordanes în "Getica". În toate satele de pe Valea Grădiştei, de la Castău, Beriu şi Sereca până la Ludeştii de Jos, Bucium, Orăştioara sau Costeşti nu întâlneşti picior de venetic, "nici ungur, nici ţigan, nici evreu, numai români albi", cum zic localnicii. Aici a rămas singurul loc din ţară unde se mai ţine până în ziua de azi, în fiecare an, în ajun de Duminica Tomii, nedeea "Paştitelor" sau "Paştele Mic", o sărbătoare la care se mănâncă "zama acră" şi se bea "o fele de vinars". După slujba de pomenire a tuturor morţilor, "până-n fundul veacului", preotul de la Grădiştea de Munte i-a obişnuit pe săteni să exclame mândru: "Suntem neam mai mult spre daci, decât spre români!". Tot el adaugă, cutremurat de o adâncă nostalgie, ce trece cu mult dincolo de amintirea ultimului strămoş cunoscut: "Cine mănâncă un vârf de sare, bea o cană cu apă dulce şi respiră aerul ăsta nu mai pleacă niciodată, fiindcă pe aceasta vale s-au născut primii români din istorie! De la noi începe totul...".



Pe urmele dacilor liberi

La Costeşti şi Blidaru, ca şi la Sarmizegetusa Regia, departe, în inima muntelui, ruinele cetăţilor dacice aşteaptă în tăcere înşiruirea fără de sfârşit a mileniilor. Pe culmi, lumina pare "coaptă" de vechimea acestor locuri, ca un fruct pârguit. Miroase a răşină şi a piatră arsă de soarele atâtor mii de ani... Trecutul stă ascuns sub înfăţişarea paraginii prezente, aşa cum firul ierbii îşi trage seva în chip nevăzut din ţărâna udată cu sângele dacilor cuceriţi de legiunile romane, care invadaseră provincia de la capătul Imperiului cu două milenii în urmă. Pietrele vorbesc singure despre istoria asediului şi fiecare arbore ce se leagănă în vânturile timpului de astăzi cunoaşte povestea sângeroasă a căderii cetăţilor dace, la care strămoşii săi vegetali au fost martori muţi. Peste ecoul strigătelor de luptă şi zăngănitul armelor s-a aşternut amintirea câtorva zeci de generaţii fără nume. Din vuietul de ieri nu a ajuns până azi decât tăcerea muntelui şi foşnetul adânc al codrilor. Dar pentru fiul lui moş Samoilă Zgavardean, pădurar în Munţii Orăştiei, totul pare foarte aproape... "Dacă pui cap la cap vieţile omeneşti trecute, te întorci în timp mai repede decât îţi vine să crezi!" - explică bărbatul care bate aceste păduri încă din prima tinereţe. Singurătatea codrilor l-a făcut mai filosof pe urmaşul dacilor liberi. "Localnicii spun că aici, printre ruine, fiecare trecător parcă aude "glasul sângelui". Oamenii par să fi moştenit o fire mai dârză decât în alte părţi ale ţării. O fi aşa, cine ştie!?" Soţia pădurarului este supraveghetoare a muzeului în aer liber de la Costeşti. Deseori, bărbatul o însoţeşte printre ruine şi o ajută să cureţe locul. Câteodată, în dimineţile de vară, pe stâncile cetăţii se dezmorţesc la soare guşteri verzi şi vipere cu corn. Aproape la tot pasul, printre stâlpii retezaţi ai incintei, găseşti bucăţi de cărămidă arsă. Pădurarul ştie să recunoască, după culoare şi formă, care sunt dacice şi care sunt romane. Ca şi la ruinele castrului roman de la Piatra Grădiştei, în vale, fiecare legiune şi-a pus sigiliul pe cărămizile folosite la construirea turnurilor de observaţie, după distrugerea cetăţilor dace. Dincolo, peste deal, la Blidaru, ciutele şi cerbii vin să pască în fostele sanctuare de sacrificiu ale dacilor păgâni. Aceeaşi linişte, ca de început de lume, stăpâneşte locul de unde se vede întreaga Vale a Grădiştei. De-a lungul potecilor puţin umblate descoperi cuie romane, resturi de coif şi fragmente din scuturile dacice. Asta te face să te simţi chiar la un pas de inima trecutului milenar! De altfel, în masivul Orăştiei nu te poţi rătăci niciodată, pentru că toate drumurile şi cărările pădurii duc la Sarmizegetusa Regia, capitala strămoşilor daci!





Când ajungi, după un urcuş anevoios, pe locul enigmaticei aşezări fortificate, lumina parcă a încremenit în crucea zilei. Drumul pavat ce duce spre sanctuarul mare de calcar a fost tocit de ploile miilor de anotimpuri trecute. Puţin mai sus, pe platoul central, sanctuarul mare, circular, unde preoţii daci oficiau cele mai importante ceremonii religioase, şi legendarul "soare de andezit" stau nemişcaţi de două milenii, fără să-şi fi lăsat descifrate misterele pentru arheologi şi istorici. Te afli în cetatea râvnită de Caesar şi Traian, imperatorii Romei, însă emoţia îţi este cenzurată de paragina clipei! Mâna omului, în timpurile moderne, dar mai ales astăzi, a stricat definitiv ceea ce scăpase de urgia cuceritorilor romani. Gropi săpate ici şi colo, brazde de pământ răsturnate, pietre dislocate şi rostogolite de-a valma... Călăuza oftează: "Astea sunt urmele lăsate de căutătorii de comori. Nici nu mai ştii cum să-i opreşti. Parcă au înnebunit!". Duhul lui Zamolxe bântuie nevăzut şi neliniştit peste aceste răni care mutilează faţa trecutului. Pe poarta principală a cetăţii, azi distrusă în cea mai mare parte, plecau spre Roma, acum două mii de ani, zecile de care încărcate cu legendarele comori ale dacilor, capturate de legiunile cuceritoare. Te uiţi la piatra mută şi parcă vezi scena cu ochii mintii... Dio Cassius, în "Istoria Romană", povesteşte despre 165.000 kilograme de aur şi mai mult decât dublul acestei cantităţi, de argint! Decebal, regele dac, îşi pusese capăt zilelor, iar "cel de-al şaptelea Deceneu", urmaş direct al Marelui Preot de pe vremea lui Burebista, se refugiase în păduri, împreună cu un grup de "tarabostes", nobili daci, încercând să mai salveze o parte a fabulosului tezaur. În tragedia acelui sfârşit de lume, codrii Orăştiei se umpluseră de fugari... Plinius cel Tânăr, în "Epistole", scrie că, în Cetatea Eternă, romanii au mâncat şi au băut o sută de zile, fără întrerupere, sărbătorind în acest fel cucerirea Daciei. Astăzi, în tăcerea pădurilor de pe muntele sfânt Cogaionon, cum se numea pe atunci culmea Grădiştei, nu se mai aud nici blestemele preoţilor daci, nici vaietele femeilor cu pruncii ucişi şi bărbaţii decapitaţi. La Roma se cânta şi se dansa în pieţele publice, iar la marginea Imperiului, în îndepărtaţii Munţi ai Orăştiei, umbra morţii aşternea jalea peste oameni şi locuri... "Trebuia să moară un popor, ca să se nască altul!" - exclama pădurarul filosof. Pe drumul de întoarcere spre vale, aceeaşi călăuză îţi mai arăta nenumărate urme ale vetrelor de "covăcie", adică ateliere dacice de fierărie, unde se lucrau nu doar suliţe, scuturi şi săbii, ci şi doage de butoi, lame de plug sau coase. Bărbatul adăugă: "Toţi munţii ăştia forfoteau de oameni, pe atunci, mult mai mult decât astăzi. În peşterile de calcar de aici şi în adâncul pădurilor şi-au ascuns dacii averile pe care le-au mai putut salva după căderea Sarmizegetusei. Le-au pecetluit cu blesteme şi le-au transmis din gură în gură, din tată în fiu, sute de ani. Asta vorbesc oamenii prin părţile noastre! Kosonii, monedele de aur dacice, statuetele din aur masiv, totul a rămas ascuns până acum vreo două veacuri. Dar nu şi-ar fi închipuit nimeni că o să vină peste noi nebunia care se petrece de câţiva ani încoace!".




Blestemul lui Decebal

Prima întrebare pe care şi-o pune oricine este de ce oare au aşteptat oamenii locului atâta timp pentru a se hotărî să dezgroape ceea ce a mai rămas din fabulosul tezaur? Tradiţia răspunde prin "legenda şarpelui", care explică frica de-a dreptul ancestrală a ţăranilor faţă de blestemele cu care se zice că au fost legate aceste comori. Petrişor Demian, din Orăştioara de Sus, te călăuzeşte prin istoria ultimelor secole, ca să înţelegi această enigmă plină de tâlc. "În ziua de azi, se vorbeşte din ce în ce mai des, pe la noi, de o neaşteptată înmulţire a şerpilor prin case. Asta înseamnă "stigmatul căutătorilor de comori" şi ascunde tot atâta realitate, cât şi legendă! Pe măsura trecerii anilor, oamenii şi-au mai învins spaima mitologică şi au cedat ispitei de a căuta. Cei care începeau să găsească statuete sau monede de aur le ascundeau acasă, pentru a încerca să le valorifice. Nu treceau nici câteva zile şi "profanatorul" era muşcat de un şarpe, fie că băga mâna să îmbrace haina, fie că umbla în traista din cuier sau deschidea sipetul... O dată cu înşiruirea veacurilor, unul după altul, magia blestemelor parcă a mai scăzut, dar niciodată definitiv."

Pe la anul 1500, în Ţara Haţegului nu se mai ştia aproape nimic despre cele petrecute cu un mileniu şi jumătate în urmă. Localnicii pomeniseră, din moşi-strămoşi, o sumedenie de ruine necunoscute, risipite prin munţi sau la capătul văilor. Din când în când, brazda plugului mai dezgropa oseminte, cărămizi, obiecte din metal şi mari pietre cubice, pe care ţăranii le foloseau la propriile construcţii. Tot din bătrâni, prin satele aşezate de-a lungul apelor circulau istorii fabuloase despre comori fără nume. Cu cât timpul trecea, dimensiunea legendarelor comori creştea văzând cu ochii. Pentru prima oară de la căderea Sarmizegetusei, abia în secolul al XVI-lea, umanistul maghiar Gaspar Heltai menţionează existenţa unui "mare oraş dispărut, cu ziduri de piatră fasonată, aflat mai departe de Orăştia Mare, undeva, în munte". După alte câteva secole de tăcere, arhivele Transilvaniei pomenesc, pe la 1785, o întâmplare ciudată... Ţăranul David Albu din Chitid, participant la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, începe să viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai apucă să verifice adevărul fiindcă se mută în lumea celor drepţi. Luându-se după ceea ce a povestit bărbatul, sătenii fac primele incursiuni organizate, pe creste, dar nu găsesc, conform menţiunilor documentare, decât "stâlpi rotunzi", "arme ruginite" şi "butoaie de piatră". Puţin mai târziu, în luna septembrie a anului 1802, câţiva copii care umblau cu turmele de oi prin păşunile înalte de pe culmea Grădiştei descoperă intr-o "ruptură a pământului" mai multe monede de aur. Reveniţi pe aceleaşi locuri, cu alţi tineri, ei dezgroapă circa 400 de monede din aur masiv de tipul numit mai târziu "Koson" şi un tezaur cu monede de aur, tipul "Lysimach". "Vestea descoperirii primelor comori a provocat o adevarată migraţie a sătenilor spre munte!" - explică Petrişor Demian. Dovada documentară o constituie faptul că amploarea comerţului cu monede pe piaţa Orăştiei a ajuns în acea perioadă la cunoştinţa autorităţilor maghiare, care l-au delegat pe procuratorul domeniului Hunedoara, Paul Torok, să se deplaseze la faţa locului. În primul său raport către trezorerie, acesta semnală că descoperirile monedelor din aur masiv "sunt cu mult mai mari decât acelea declarate de localnici"... În următorii ani, pe Valea Grădiştei apar jandarmi unguri, cu pană de cocoş la pălărie, care încep să supravegheze zona, să facă percheziţii şi chiar arestări. Ţăranii suspectaţi că ar deţine "kosoni" erau puşi să inhaleze fum de usturoi ars până mărturiseau totul. În acest fel, autorităţile au reuşit confiscarea altor câteva sute de monede din aur pur. În 1804, Monetăria Principatului Transilvaniei, aflată la Alba-Iulia, trimite un comisar împărătesc în regiune. Acesta plăteşte trei ţărani din comuna Sibişelu Vechi să facă săpături în Munţii Orăştiei, sub directa sa supraveghere, în anumite locuri pe care poliţia imperială le aflase de la alţi săteni torturaţi. Această echipă improvizată ar fi descoperit, după spusele lui Petrişor Demian care cunoaşte toţi bătrânii satului şi a stat cu ei de vorbă, peste o mie de kosoni dacici, însă documentele de arhivă consemnează că au fost predate trezoreriei doar 987 de monede, ce au fost topite de Monetăria Principatului şi transformate în lingouri. Sub această formă, aurul dacic a luat calea Vienei, în tezaurul imperial... Petrişor Demian argumentează cu însufleţire: "Încă de la începutul veacului nostru devenise evidentă importanţa istorică a monedelor dacice de tip "Koson" şi "Lysimach". Ele nu mai erau tratate ca aurul de trezorerie, ci aveau deja o valoare arheologică şi numismatică, fapt care le-a crescut preţul. Tot atunci s-au făcut cele dintâi referiri la însemnările medicului curant al împăratului Traian, grecul Criton, cel care scrisese primul despre incredibila comoară descoperită de romanii cuceritori în Munţii Orăştiei". Dar călătoria în timp a acestor averi era departe de-a se fi încheiat! La 11 iunie 1948, când Constantin Daicoviciu şi fiul său începuseră săpăturile arheologice în Munţii Orăştiei, fără să descopere vreun tezaur, comuniştii treceau în proprietatea statului, prin lege, întreaga industrie din România. În seiful unei întreprinderi naţionalizate din Hunedoara erau găsiţi trei kosoni din aur masiv care au ajuns în cele din urmă la Muzeul Judeţean din Deva, unde au rămas până în ziua de azi. "Curios este faptul - susţine acelaşi ghid local, ce dovedeşte multe cunoştinţe istorice - că întreaga campanie arheologică, desfăşurată în primele trei decenii comuniste, nu a descoperit nici cea mai mică urmă de comoară!" Încă şi mai curioasă rămâne realitatea conform căreia zvonurile despre legendarele tezaure dacice nu au încurajat înmulţirea căutătorilor, aşa cum părea că se va întâmpla la începutul secolului trecut. "Motivul ar fi, după cum se vorbeşte astăzi, apariţia înfricoşătoarelor povestiri despre nenorocirile întâmplate celor care descoperiseră deja câteva cuibare de comori. În afară de "legenda şarpelui", se spune că regele Decebal, înainte de-a muri, şi-a blestemat semenii să fie pedepsiţi de Zamolxe dacă vor dezvălui cuiva de sânge străin ascunzătorile, iar profanatorii de tezaure să nu se poată bucura, nici măcar o zi din viaţă, de un singur koson furat! Aşa se face că, timp de două sute de ani, de la primele descoperiri consemnate, pe Valea Grădiştei ţăranii s-au temut cu adevărat de blestemul lui Decebal..." - încheie Petrişor Demian. Chiar şi în ziua de astăzi, la Orăştioara sau Grădiştea de Munte, dacă se naşte vreun copil handicapat ori se întâmplă vreo nenorocire într-o casă, lumea se întreabă în şoaptă dacă nu cumva în acea familie au fost căutători de comori. Dar această spaimă, doar pe jumătate mitică, nu a durat decât până în primii ani de după căderea comunismului în România. Oamenii spun că, de când a fost descoperită prima comoară de după 1990, câinii şi-au schimbat culoarea, le-a apărut o dungă pe greabăn şi au căpătat "uitătura de lup"...



Febra aurului
În vara anului 1990, basarabeanul Andrei Vartic îşi făcea apariţia pentru prima oară pe Valea Grădiştei şi în Munţii Orăştiei. Prevalându-se de calitatea de director al unui fantomatic Institut al Civilizaţiei Dacice din Chişinău ("ICIDAC"), a cărui adresă nici o anchetă nu a reuşit să o afle vreodată, şi înarmat cu nişte "aprobări" măsluite, misteriosul personaj a început o pseudocampanie arheologică în urma căreia, după primii şase ani, a ajuns în atenţia Serviciului Român de Informaţii. Dotat cu detectoare de metale, lap-top-uri şi aparatură performantă, cetăţeanul Republicii Moldova a mituit mai mulţi oameni din zonă, care au acceptat să-i devină călăuze. Sub aparenţa mai mult decât onorabilă a unei investigaţii istorice, Andrei Vartic a devenit cunoscut în întreaga regiune, făcând expediţii de cinci-şase ori pe an. Pe seama lui circula, încă şi astăzi, cele mai teribile zvonuri cu caracter mafiot... Lucrurile au ajuns atât de departe, încât directoarea Muzeului Judeţean Deva, doamna Adriana Rusu-Pescaru, a fost nevoită să facă un referat către S.R.I., în 1996, pentru a trage semnalul de alarmă! Din păcate, "conspiraţia tăcerii", care este prezentă pe toata Valea Grădiştei, împiedică obţinerea oricărei informaţii concrete. Deşi continua să se dezvinovăţească până în ziua de azi, Andrei Vartic a fost acuzat în mod public de "braconaj arheologic", prin intermediul unei filiere ucrainene. El recunoaşte că a scos din România, în absenţa unei legi a patrimoniului, fragmente de vestigii dacice şi "obiecte cu valoare arheologică", fără sa sufle un cuvânt despre comori. Până anul trecut, numele său s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a unor ziare de scandal, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. Argumentul invocat de fiecare dată de dubiosul personaj se referea la "imposibilitatea unor cercetări ştiinţifice competente" pe teritoriul României! Dispariţia de pe firmament a acestui individ a lăsat neelucidate activităţile sale secrete, desfăşurate vreme de aproape un deceniu, fără a fi stingherit de cineva. Însă acesta nu era decât începutul... Vechile călăuze ale basarabeanului, care fac astăzi legea în Munţii Orăştiei, intimidându-i pe ţărani prin ameninţări cu moartea ca să-şi ţină gura, după cum a aflat una dintre anchetele poliţiei efectuată anul trecut, au preluat din mers tehnicile mafiote ale lui Andrei Vartic. Strălucirea aurului dacic era prea ispititoare, astfel încât acest grup a început săpături secrete, pe cont propriu, şi a intrat în traficul internaţional cu "kosoni". Aşa au apărut pe Valea Grădiştei primele vile, proprietatea unor familii până mai ieri modeste, luxoase limuzine BMW şi Jeep-uri. Aşa s-a format ceea ce localnicii numesc acum "clubul aurarilor"! Momentul culminant al acestei veritabile epopei s-a petrecut în 1996. Un ţăran sărac, cu gospodăria izolată în marginea platoului Luncanilor, a declarat descoperirea unei căldări pline cu monede de aur, chiar în grădina sa... Bărbatul văduv, trecut de 70 de ani, astăzi, a pus comoara la dispoziţia autorităţilor, cerând contravaloarea în bani. Muzeograful Liviu Marghiţan semnala, într-o comunicare făcută abia anul acesta, că statul roman, prin instituţiile sale abilitate, nu a avut mijloacele financiare necesare să achite întregul lot de monede oferite spre vânzare! După informaţiile sale, Banca Naţională ar fi achiziţionat 208 exemplare, fosta Bancorex ar fi achitat valoarea a 75 exemplare, Muzeul Naţional de Istorie a României ar fi cumpărat 197 monede, iar Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Române din Deva ar fi plătit, la rândul sau, circa 42 monede. Câteva luni mai târziu, la începutul lui 1997, Interpolul prelua de la Poliţia maghiară un cetăţean român cu domiciliul în oraşul Orăştie, care fusese arestat în Ungaria pentru că se descoperiseră asupra sa circa 200 de monede dacice din aur, de tipul "koson", ce nu fuseseră declarate la vamă. Interpolul a restituit României relicvele arheologice şi românul a fost repatriat sub escortă. Localnicii de pe Valea Grădiştei au făcut imediat legătura între tezaurul ce fusese descoperit anterior şi întâmplarea cu pricina... Aceste evenimente consecutive, pe care toată lumea din zona le cunoaşte şi le povesteşte ca pe un roman poliţist, au stârnit o adevărată febră a aurului, ce a izbucnit începând din acel moment şi continuă să crească până în ziua de azi. Ca urmare a referatului de alarmă adresat către S.R.I. de directoarea Muzeului din Deva şi a descoperirii acelei comori, ale cărei dimensiuni reale au rămas necunoscute, Guvernul României publica, în 1997, Hotărârea Nr. 523, prin care instituie paza militarizată a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În acelaşi an, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale dă publicităţii un proiect de protejare patrimonială a acelor locuri. Dar era prea târziu! Între 1998 şi 2000, nebunia provocată de febra aurului dacic a făcut să apară în zonă din ce în ce mai mulţi străini. Toţi sunt înarmaţi cu detectoare de metale care costă minimum 2600 dolari bucata! O statistică neoficială vorbeşte de o medie anuală de peste 4000 de căutători de comori. Pe Valea Grădiştei circulă cele mai halucinante zvonuri. Se zice că există o filieră sârbă, ce era prosperă în timpul războiului din fosta Iugoslavie, împreună cu o filieră moldovenească şi ucraineană, care are legătură directă cu marea mafie rusă de la Moscova. Anul trecut ar fi fost descoperite 27.000 de monede din aur, de tip "Lysimach", care au ajuns în Franţa! Poliţia judeţeană a făcut percheziţii în casele câtorva suspecţi din regiune, dar nu a putut efectua nici o arestare din lipsă de probe suficiente. Tot în 1999, a apărut pe Internet, la adresa www.globaldiscovery.com o pagină care face reclamă Sarmizegetusei, ca unui veritabil paradis al căutătorilor de comori. Sunt oferite "expediţii arheologice" pentru descoperirea tezaurelor dacice contra sumei de 3600 dolari, în răstimpul a două săptămâni de vacanţă...

Lumea deţine informaţii ale căror surse nu le dezvăluie, ce indică o scădere drastică a valorii "kosonilor" la bursa de antichităţi şi pe piaţa metalelor preţioase din Occident. De la nivelul unui preţ incredibil, care atingea prin 1993, câteva mii de lire sterline pentru o monedă, s-a ajuns acum la circa şase mii de mărci germane. Această evaluare reprezintă singura dovada incontestabilă că tezaurele dacice au părăsit clandestin România!



Epilog
În anul 2009, pelerinul care soseşte în Ţara Haţegului nu bănuieşte că liniştea acelor locuri este înşelătoare... Tocmai de aceea, apariţia oricărui străin îi nelinişteşte repede pe ţăranii vârstnici care se ostenesc în ţarină, de la răsăritul până la apusul soarelui. Ciobanii ce rămân cu oile în vârful păşunilor după lăsarea întunericului nu povestesc nimănui că văd cercuri albăstrui noaptea, la marginea pădurilor. Doar ei ştiu că acelea sunt luminile comorilor îngropate de strămoşii daci acum două milenii. În fiecare an, în cea de-a patra sâmbătă după solstiţiul de vară, pe care şi-o închipuie drept cea a căderii Sarmizegetusei, ţăranii bătrâni ce mai găsesc putere, se duc în munţi şi se roagă la arborii cei mai vechi pentru sufletele strămoşilor, care au murit necreştinaţi în timpuriul istoriei. Când sătenii zăresc un stejar sau un carpen singuratic care îşi scutură, pe neaşteptate, câteva frunze pierite parcă sub o greutate necunoscută, ei ştiu astfel că a mai fost profanat un tezaur undeva în adâncul Munţilor Orăştiei, căci acela este semnul pe care îl face duhul nevăzut şi neliniştit al lui Zamolxe, ce bântuie locurile în târziul istoriei de acum

Voievozi romani in sec. X:

Principatele ROMANE

începând cu secolul al X-lea, documente slave, bizantine, maghiare şi latine atestă existenţa formelor statale pe teritoriul actual al României. Aceste formaţiuni sunt cunoscute sub numele de ducate, cnezate şi voievodate, desemnate deseori cu termenul generic de "ţări" (care înseamnă pământ, ţări). Primele au fost consemnate în Transilvania şi Dobrogea şi în teritoriile de la est şi sud de Carpaţi.

Formaţiunile din Transilvania au atins un nivel de organizare politică şi militară relativ înaltă, rezistând presiunii militare exercitate de unguri între secolele IX-XI. în final, au fost nevoite să capituleze şi au format un singur voievodat, Transilvania, aflat sub suveranitate maghiară. Unele zone din Transilvania şi-au menţinut însă autonomia locală.

De la sfârşitul secolului al XI-lea şi în principal în secolul al XII-lea, Transilvania a intrat treptat sub dominaţie ungară. Cu toate acestea, ea şi-a păstrat propria formă de organizare, fiind condusă de un voievod - formă de guvernare specific românească, care s-a păstrat în Transilvania până în secolul al XVI-lea, când statutul de voievod a fost înlocuit cu cel de principe. Pentru a asigura paza frontierei în faţa incursiunilor unor populaţii (pecenegii, cumanii şi în special tătarii), regii Ungariei au încurajat alte grupuri etnice să se stabilească în Transilvania. Acest proces de colonizare a început la mijlocul secolului al XII-lea, când grupuri de secui (o populaţie provenită din popoarele migratoare de stepă, care i-a urmat pe unguri în drumul lor spre Europa) şi saşi (veniţi din Flandra, Luxemburg, regiunile Moselei şi Rinului, cât şi din Saxonia) au fost aduşi în Transilvania.

schimbările, care au avut loc în Europa în secolul al XIV-lea, alături de slăbirea hanatului Hoardei de Aur, veche de mai bine de 100 de ani, au cuprins teritoriile române de la sud şi est, respectiv Ţara Românească şi Moldova. Cercurile conducătoare din Transilvania, pe atunci în conflict cu coroana ungară, datorită intenţiilor acesteia din urmă de a dizolva autonomiile locale, au contribuit la procesul de unificare care nu avusese încă loc dincolo de munţi. Deoarece locuitorii din Transilvania treceau deseori peste munţi (descălecatul), conducătorii teritoriilor din zona Carpaţilor de sud şi est au beneficiat de influxul demografic şi de experienţa politică pe care aceştia le-au adus. Schimburile economice, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor, ce erau legate prin drumuri comerciale cu lumea europeană, au oferit formaţiunilor politice româneşti posibilitatea de a-şi "construi" proiectele de unificare pe o bază solidă. O dată ce şi-au câştigat independenţa faţă de coroana ungară, Principatele Române de la sud şi est de Carpaţi au început să joace un rol politic, militar şi cultural tot mai important în sud-estul şi centrul Europei. întemeietorii statelor independente româneşti au fost voievozii Basarab I (1324-1352) în Ţara Românească şi Bogdan I (1359-1365) în Moldova.

Imparatul roman Traian (98-117) cuceritorul Daciei

Dacia Romana

Cucerirea Daciei de către romani şi transformarea acesteia în provincie imperială (106-271 d.Hr.) a condus la schimbări majore în viaţa economică, socială şi politică a geto-dacilor. Geto-dacii au continuat să rămână comunitatea etnică principală atât în teritoriile ocupate de romani, cât şi în cele libere. Ei au continuat să lucreze alături de coloniştii şi veteranii romani, care au fost aduşi în noua provincie imperială Dacia din toate ţinuturile Imperiului Roman. Spiritul cuceritorilor, alături de hărnicia populaţiei locale, au contrbuit la dezvoltarea provinciei. Dacia a ajuns la un nivel ridicat de cultură materială şi spirituală. Procesul intens de romanizare a lăsat urme durabile asupra limbii poporului român, a numelui său, a conştiinţei şi culturii sale. Formarea poporului român are la bază două elemente fundamentale, şi anume geto-dacii şi romanii la care s-a adăugat un mic adaos slav.

Criza care a clătinat Imperiul Roman în secolul al III-lea, ca şi presiunea exercitată de populaţiile "barbare", l-au făcut pe împăratul Aurelian (270-275) să-şi retragă trupele, administraţia şi o parte a populaţiei din Dacia la sudul Dunării (271), unde se va forma provincia Dacia Aureliana. Totuşi, majoritatea populaţiei, formată din colonişti romani şi daci romanizaţi, a rămas şi a continuat să menţină relaţii strânse cu cei de la sudul Dunării. Aceste relaţii au fost într-adevăr foarte strânse, după cum atestă descoperirile arheologice din Transilvania (Alba-Iulia, Bratei), Oltenia, Muntenia (Sucidava, Romula, Câmpulung-Muscel) şi chiar din Moldova, ca şi monedele ce s-au găsit pe întreg teritoriul românesc.

Procesul de romanizare s-a desfăşurat la nord de Dunărea şi după secolul al III-lea. Acesta s-a datorat în mare măsură şi credinţei creştine care a început să se răspândească din oraşele situate pe malul drept al cursului mijlociu şi inferior al Dunării.

Unii împăraţi romani, iar apoi unii suverani bizantini, străbătând teritoriile de la nordul Dunării, au reuşit, sub Constantin cel Mare (307-337), Valeus (364-378) şi Iustinian (527-565), să refacă parţial dominaţia romană asupra fostei provincii a Daciei.

Valurile de "barbari" care au trecut peste teritoriul Daciei (goţii, hunii, avarii, slavii), au modificat organizarea social-politică a acesteia. Ca şi în alte părţi ale Europei, barbarii au distrus oraşele şi, în consecinţă, nucleul activităţilor economice s-a mutat dinspre oraşe către sate, fapt care a condus la un proces de ruralizare a întregii societăţi. Populaţia daco-romană s-a constituit în ceea ce istoricul român Nicolae Iorga numea "romanii populare" sau "romanii rurale". Locuitorii acestora au căpătat conştiinăa faptului că aparţin Imperiului Roman. ocupaţia lor principală era cultivarea pământului şi creşterea animalelor; originea lor romană este încă reflectată de limba română, în care principalele ocupaţii şi produse agricole sunt desemnate prin termeni de origine latină. Etnogeneza poporului român s-a desăvârşit astfel până în secolul al VIII-lea.

Despre limba română

Româna este vorbită de aproximativ 30 de milioane de persoane, majoritatea din România, Republica Moldova (unde este limbă oficială) şi din statele vecine (Ungaria, Serbia şi Muntenegru, Bulgaria, Ucraina şi Grecia), dar există comunităţi semnificative de vorbitori de limba română în ţări cum sunt Canada, Statele Unite, Germania, Israel, Australia şi Noua Zeelandă.

Româna are patru dialecte: dacoromâna – cunoscută în general ca „română”, vorbită în România de astăzi, istroromâna, meglenoromâna şi macedoromâna (sau Aromâna) vorbite la sud de Dunăre. Potrivit lingviştilor, limba română cu dialectele sale este urmaşa limbii romanice vorbite pe ambele maluri ale Dunării, înainte de aşezarea triburilor slave la sud de fluviu - dacoromâna în nord, şi celelalte trei dialecte în sud.

Origini lingvistice
Româna aparţine familiei limbilor romanice, care mai include franceza, italiana, portugheza, spaniola, fiind ramura sa cea mai estică. De exemplu, româna are aceleaşi patru grupe de verbe ca latin. Româna a păstrat de asemenea genul neutru din latină alături de cel masculin şi cel feminin, spre deosebire de celelalte limbi romanice (substantivele neutre folosesc forma masculină pentru singular şi cea feminină pentru plural). Ca şi în italiană, pronumele se omit în general în român pentru că terminaţiile verbului oferă în general informaţiile necesare privind subiectul. O caracteristică a românei este aceea că este singura limbă romanică în care articolul definit se ataşează la sfârşitul substantivului (ca în suedeză) în loc să fie un cuvânt separat amplasat înaintea acestuia.
Există şi unele influenţe slave, atât la nivel fonetic, cât şi lexical – de exemplu, întrucât latina nu are un cuvânt pentru da, româna a preluat slavul da. De asemenea, româna este singura limbă romanică în care există sunetul [h].
Majoritatea cuvintelor din vocabularul român (aproximativ 75%) sunt de origine latină, procentajul fiind şi mai mare în ce priveşte vocabularul de bază. Acesta conţine şi numeroase cuvinte împrumutate de la triburile slave şi vecinii de mai târziu, precum şi împrumuturi din germană, maghiară, turcă. Secolul al XIX-lea a marcat o nouă etapă întrucât împrumuturile semnificative din franceză şi italiană îndeosebi au întărit caracterul romanic al limbii române.

Din aceste motive, româna este considerată de către mulţi a fi “o insulă de latinitate într-un ocean slav”.

Istoria României pe scurt

Autor: Sorin SItea

Romania este o insula de latinitate intr-o mare de slavi. Prin fluviul Dunarea ea este legata de Europa, in timp ce prin Marea Neagra este aproape de Orient. Influentat de cele doua civilizatii, spatiul romanesc numit si carpato-dunareano-pontic, reprezinta o sinteza culturala si o punte intre cele doua lumi. Acest lucru atrage si socheza vizitatorii, care vor intalni aici contraste izbitoare.
Inceputurile istoriei pe aceste locuri au fost atestate arheologic acum aproximativ 600.000, de cand dateaza cele mai vechi unelte apartinand omului preistoric. Din aceasta epoca dateaza sute de statuete si vase antropomorfe, veritabile opere de arta.Considerate printre cele mai reusite creatii ale preistoriei europene, ele pot fi admirate in colectiile muzeelor de istorie din intraga tara. Un loc aparte il ocupa remarcabila civilizatie neolitica descoperita la Cucuteni (jud. Iasi). Cea mai frumoasa ceramica pictata din Europa acestei perioade poate fi admirata in salile Complexului Muzeal Palatul Culturii din Iasi, iar într-un cadru natural deosebit a fost realizat la Cucuteni un muzeu unicat in Europa. Aici se pastreaza in original un mormant princiar apartinand unei capetenii gete.

Dupa asezarea grecilor pe tarmul Marii Negre (Pontul Euxin-secolul VII I.H.), locuitorii acestei regiuni a Romaniei numita Dobrogea vor intra in atentia autorilor elini. Astfel “parintele istoriei”, grecul Herodot ii aminteste pentru prima data pe geti (secolul VI I.H.), care sunt cei mai indepartati stramosi ai românilor. Considerati “cei mai viteji si mai drepti dintre traci”, getii vor crea pe aceste locuri o civilizatie superioara care va intra in contact cu Roma (secolul II I.H.) Muzeele de istorie din anticele orase Tomis (astazi Constanta) Callatis (Mangalia) si din apropierea cetatii Histia contin marturii ale prezentei grecilor in regiune. Calatorul aflat in Transilvania nu trebuie sa piarda ocazia de a vizita ruinele capitalei dacilor, Sarmisegetuza Regia, unde se poate vedea zona sacra in care dacii isi venerau zeii.

La inceputul mileniului întâi, Dacia era cel mai puternic stat din sud-estul Europei. Cei mai mari regi au fost Burebista si Decebal, care s-au opus expansiunii Imperiului Roman. Daca primul a unit toate triburile geto-dace, intemeiind statul, Decebal a trebuit sa se recunoasca invins de romani in urma a doua grele razboaie (101-106). Imparatul Traian, de numele caruia se leaga a doua radacina, cea latina a poporului roman, a transformat Dacia in provincie romana (106).

Marturii ale eroismului si curajului dacilor, dar si a vointei si energiei romanilor, sunt astazi monumentul de la Adamclisi (jud. Constanta), ruinele podului de la Drobeta, construit de arhitectul Apollodor si considerat o adevarata minune a epocii si, mai ales, celebra Columna Traiana ridicata la Roma, care poate fi înca vazuta în centrul Forumului din Roma.
O copie a columnei se afla la Muzeul de Istorie din Bucuresti.

Cucerirea Daciei a fost o imensa sansa pentru autohtoni, deoarece le-a permis prin romanizare sa adopte valorile superioare specifice civilizatiei romane. Astfel, dacii si romanii au reusit sa realizeze intr-o perioada de aproape 170 de ani (106-275) o sinteza etnica si lingvistica pe baza careia s-a format mai tarziu poporul roman.
Confruntat cu o grava criza interna Imperiul Roman a fost obligat sa-si retraga armata si administratia din Dacia (275), in timp ce majoritatea populatiei daco-romane a ramas pe loc Populatie pasnica si sedentara, daco-romanii vor rezista chiar si in conditiile navalirilor migratorilor. Conservatori si traditionalisti, daco-romanii vor evolua lent spre romanitate.
Românii sunt primul popor din Europa Centala care s-a crestinat. Toate popoarele vecine bulgarii, sarbii, ungurii, slovacii, polonii si rusii, au fost crestinate mult dupa romani. In Dobrogea exista nenumarate marturii, dar cea mai frumoasa este bisericuta de la Niculitel (jud. Tulcea), unde sunt mentionati si patru martiri crestini înca din sec. IV.

Intre secolele IV-VIII daco-romanii
s-au retras in zonele impadurite, protejate, marturie a acestei strategii gasindu-se si în folclorul romanesc: zicala “codru-i frate cu romanul” sau nenumaratele cantece populare care incep cu “frunza verde”.

Procesul de formare a poporului roman si a limbii romane s-a incheiat in secolul al IX-lea. Pana la formarea statelor medievale (sec.XIV), romanii si-au continuat existenta neintrerupta in spatiul carpato-dunareano-pontic. Sugestiva in acest sens este marturia celui mai mare cronicar ungur, Anonymus (sec XII). Acesta recunoaste ca la venirea ungurilor, Transilvania era locuita de o populatie romanesca organizata in formatiuni politice proprii avand in frunte conducatori locali: Voievodul Gelu stapanea in Transilvania, Glad in Banat si Menumorut in Crisana (sec. IX-X). Desi vor ocupa Transilvania, (sec.XIII) ungurii nu vor reusi niciodata sa asimileze populatia romaneasca care a ramas majoritara pana astazi.

La inceputul secolului al XIV-lea, la sud de muntii Carpati s-a format primul stat medieval sub numele de Tara Romaneasca avandu-l in frunte pe domnitorul Basarab I.
Inceputurile feudalismului romanesc pot fi vazute in orasul Campulung (judetul Arges) unde poate fi vizitata Biserica atribuita lui Negru Voda (intemeietorul legendar al Tarii-Românesti - secolul XIII). Monumente de o rara frumusete pot fi admirate la Curtea de Arges (judetul Arges) unde pot fi vizitate Biserica Sf. Nicolae Domnesc (secolul XIV) si Biserica episcopala (secolul XVI).

La jumatatea secolului al XIV-lea, la est de Carpati, voievozii Dragos si Bogdan au intemeiat statul Moldova. Vizitarea Maramuresului, zona istorica din nord-vestul Romaniei de unde provin voievozii intemeietori ofera calatorului momente de mare desfatare spirituala. Bisericile de lemn de la Bogdan Voda, Ieud, Surdesti, Barsana, sunt dovezi in acest sens.
Rolul fundamental al Bisericii Ortodoxe in viata romanilor este ilustrat de o serie de lacasuri de cult, adevarate nestemate ale spiritualitatii romanesti: manastirile Voronet, Moldovita, Sucevita, Humor, si multe altele, construite in nordul Moldovei, sunt o marturie a spiritualitatii autentice romanesti.

Cea mai spectaculoasa perioada in istoria medievala se plaseaza intre sec. XIV-XVI. Este epoca in care romanii sunt adevarate bariere in calea expansiunii Imperiului Otoman. Aparatori ai crestinatatii, domnitorii Mircea cel Batran si Vlad Tepes in Tara Romaneasca, Stefan cel Mare si Petru Rares in Moldova, s-au distins prin fapte de arme, dar si prin construirea de monumente religioase unice in Europa. Vizitatorul aflat pe Valea Oltului poate admira biserica de la Cozia, ridicata de Mircea cel Batran, monument pastrat din secolul al XIV lea. Stefan cel Mare este cel mai de seama domnitor al Moldovei (sec XV). A ramas in istorie prin victoriile impotriva turcilor, fiind glorificat de papa cu numele de “Atletul lui Cristos”, admirat de straini, respectat de turci si iubit de romani, Stefan a construit zeci de biserici si manastiri care pot fi vazute in nordul Moldovei.(in tinutul Bucovinei):se remarca bisericile manastirilor Neamt, Voronet si Putna care este si locul de veci al domnitorului. Un caz special este domnitorul Vlad Tepes (sec XV). Desi a ajuns sa fie considerat pe nedrept un vampir si un tiran, Vlad este pentru romani un simbol al dreptatii absolute. Vizitarea Castelului de la Bran (jud. Prahova) si a ruinelor cetatii Poienari va poate apropia de personalitatea marelui domnitor.

Momentul de apogeu a fost domnia lui Mihai Viteazul (sfarsitul sec. XV). Acesta a reusit pentru prima data in istoria romanilor sa uneasca, pentru scurt timp, cele trei tari romanesti-Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca intr-un singur stat (1600).
Transilvania a fost un spatiu de sinteza. Prezenta ungurilor si sasilor a fost benefica si este oglindita in monumente reprezentative. Cele mai valoroase se afla in orasele Cluj Napoca, Sibiu si Sighisoara. In ultimul dintre acestea se mai pastreaza cetatea medievala, singura din Europa care este locuita. La Sibiu vizitatorul poate admira colectiile de arta ale Muzeului Brukenthall si tot aici poate sa vada in Parcul Astra cum traiau taranii romani in case pastrate in original. La Cluj se poate vizita Catedrala Catolica Sf. Mihail si Muzeul de Istorie al Transilvaniei care prezinta exponate de mare valoare. .
Intre secolele XIV – XVII, romanii au fost singurii din Europa de sud-est care si-au pastrat autonomia prin participarea activa la lupta autonoma, fiind si fideli aparatori ai lumii crestine.

Situatia Tarilor Romane s-a agravat in secolul al XVIII-lea cand puterile vecine – Austria si Rusia au anexat teritorii romanesti : Bucovina a fost ocupata de austrieci (1775) si Basarabia a fost rupta din trupul Moldovei de catre rusi (1812)
Cel mai important eveniment din secolul al XIX-lea a fost Unirea Moldovei si a Tarii Romanesti intr-un singur stat sub conducerea domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1859). Domn reformator, Cuza a dat noului stat numele de Romania. Orasul Iasi ii pastreaza memoria in cadrul Muzeului Unirii si prin ansamblul statuar din piata centrala numita Piata Unirii.

Aducerea unui print strain – Carol I, si proclamarea lui ca principe (1866) a favorizat implinirea unui mare ideal al natiunii romane – cucerirea independentei de stat (1877 - 1878). Obtinuta dupa un razboi dramatic impotriva Imperiului Otoman, victoria este celebrata prin momente realizate in toate orasele tarii. La scurt timp Romania a devenit monarhie constitutionala (1881).

Prin participarea la primul razboi mondial, statul roman a dorit sa recupereze teritoriile romanesti aflate sub dominatie straina. Mausoleul de la Marasesti (judetul Vrancea) omagiaza sacrificiile facute de armata romana care au permis Romaniei sa se afle la sfarsitul razboiului in tabara invingatoare. In aceste imprejurari favorabile s-a realizat marea dorinta a natiunii – Unirea tuturor romanilor intr-un singur stat. (Basarabia, Bucovina, Transilvania si Banatul s-au unit cu Regatul Romaniei la 1 Decembrie 1918 in orasul Alba-Iulia . Ziua de 1 decembrie 1918 a devenit dupa 1990 ziua nationala a Romaniei, iar Alba – Iulia este considerata capitala romanismului
Epoca Interbelica (1918 - 1939) a reprezentat pentru Romania Mare o perioada dominata de lupta dintre democratie si autoritarism. Pe plan cultural este epoca cea mai bogata in realizari.

Dupa izbucnirea celui de-al II lea razboi mondial (1939), la conducerea statului s-a instalat generalul Ion Antonescu. Personalitate controversata, Antonescu s-a aliat cu Germania in razboiul impotriva URSS cu scopul de a recupera teritoriile romanesti anexate de statul comunist. Desi a luat masuri dure impotriva evreilor si a instaurat un regim dictatorial (1941-1944), multi romani il considera înca un erou. Dupa rasturnarea de la putere a lui Antonescu (1944) prin actiunea curajoasa a regelui Mihai I, Romania
a întors armele impotriva Germaniei naziste. Considerata a 4-a forta militara in Coalitia Antihitlerista, armata romana si-a adus o contributie importanta la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei si a unei parti a Austriei.

Sub presiunea armatei sovietice de ocupatie, in Romania a fost impus un regim totalitar comunist începând cu anul 1944. In doar citiva ani, comunistii au desfiintat partidele democratice, au organizat persecutii politice si au inlaturat monarhia preluand puterea in tara. Dupa proclamarea Republicii Populare (1947), Romania a devenit un satelit al Moscovei. Marturii zguduitoare din aceasta perioada de trista amintire pot fi intilnite in Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei de la Sighet (jud. Maramures) unde vizitatorii pot vedea inchisoarea politica in celulele careia a fost nimicita elita politica, culturala si religioasa a Romaniei interbelice. Aici pot fi ascultate la casti confesiunile unor supravietuitori care povestesc atrocitatile comise de comunisti. In Romania a existat cea mai puternica miscare de rezistenta impotriva regimului comunist din Europa.

In perioada totalitara Romania a fost guvernata de doi conducatori: Gh. Gheorghiu Dej numit “micul Stalin” al Romaniei (1949-1964) si Nicolae Ceausescu, monarhul fara coroana (1965-1989). Cea mai puternica forta in stat a fost politia politica-Securitatea.
Ceausescu a instaurat o dictatura personala concentrand in mainile familiei sale intreaga putere. Pe plan intern a desfiintat drepturile si libertatile cetatenesti si a impus un cult al personalitatii conducatorului dupa model asiatic. Obsedat de putere, Ceausescu a ordonat construirea unui centru civic in Bucuresti dominat de o cladire uriasa, considerata a doua ca marime din lume. (Casa Poporului, astazi Palatul Parlamentului). Distugerea satelor, daramarea bisericilor si lipsurile alimentare au agravat nemultumirile populatiei.

In decembrie 1989, in urma unei revolutii anticomuniste, regimul Ceausescu a fost inlaturat. Prabusirea comunismului a oferit natiunii romane sansa de a reveni in Europa. Dupa mari eforturi, Romania a devenit membra NATO si spera sa fie acceptata in Uniunea Europeana in anul 2007.

Romania anului 2004 este o tara a contrastelor, dar un fapt este cert: prin istoria ei multiseculara si prin contributia adusa la patrimoniul cultural universal, romanii sunt o veriga intre Orient si Occident, ca parte integranta si originala a Europei Unite.

Timbru comemorativ al primei atestări documetare a Pelendavei

Municipiul Craiova, cu o populatie de 320.000 de locuitori, este situat in Campia Olteniei, pe malul stang al raului Jiu. Prima atestare documentara a Craiovei se realizeaza in secolul XIV, pe piatra funerara a lui Vladislav I, apoi in 1475 in timpul lui Laiota Basarab, dar istoria asezarii este mult mai veche. Romanii au construit pe vechea vatra a asezarii getice a pelilor, numita Pelendava, un castru care apare in Tabula Peutingeriana, o harta a Imperiului Roman realizata la initiativa imparatului Caracalla. Localitatea a avut o pozitie privilegiata in evul mediu cand aici s-a aflat Marea Banie de Craiova, controlata de familia boierilor Craiovesti, care a dat mai multi domnitori ai Tarii Romanesti, printre care Neagoe Basarab, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu. Secolul XIX si prima parte a secolului XX au fost perioadele in care Craiova s-a dezvoltat cel mai mult, in pofida industrializarii firave. Printre cele mai importante cladiri ale arhitecturii ecleziastice si laice din Craiova se numara manastirea Cosuna, construita in 1572, conform pisaniei, biserica Sfantul Dumitru, ctitorie a lui Matei Basarab, Casa Baniei, ridicata in 1699, unde se intrunea Divanul, Palatul Jean Mihail, opera a arhitectului Paul Gottereau, actualul sediu al Muzeului de Arta si Casa Vorvorenilor, unde se afla in prezent Mitropolia Olteniei. Gradina zoologica si celebrul pod suspendat se gasesc in Parcul Romanescu, creatie a arhitectului francez E. Redont care a primit in 1900 medalia de aur la Expozitia Internationala de la Paris. Cele mai importante personalitati ale Craiovei sunt Petrache Poenaru, cu un rol fundamental in dezvoltarea invatamantului romanesc, diplomatul Nicolae Titulescu, pictorii Theodor Aman si Ion Tuculescu, poetul Marin Sorescu, precum si regizorul si actorul Jean Negulescu.

PELENDAVA

Pelendava a fost vechea capitală a tribului dacic al pelilor.
Localitatea atestată documentar, în varianta Pelendova, pe harta numită Tabula Peutingeriana, o copie medievală a unei hărţi romane executate în jurul anului 225 din iniţiativa împăratului Caracalla.

La începutul secolului al II-lea romanii au construit la Pelendava un castru, întâi din valuri de pământ întărit (în timpul împăratului Traian), apoi din piatră şi cărămidă (în timpul lui Hadrian). Datorită protecţiei castrului roman şi a garnizoanei militare, Pelendava romană a cunoscut o viaţă înfloritoare.

Vestigiile Pelendavei se gasesc şi azi în Craiova, cartierul Mofleni.

Toponimul Pelendava (Pelendova) este un cuvânt compus, cu prima componentă derivată din cuvântul indoeuropean prezumtiv *peled- „umed; a curge”[1] [2] (legat de aşezarea în lunca Jiului) şi a doua componentă fiind termenul dacic dava (sau deva) „aşezare, sat, localitate”, din prezumtivul indoeuropean *dhe-u-a[3][4].