ZAMOLXIS, ZEUL GEŢILOR

(Herodot, "Războaiele persane", cartea 4, MELPOMENE, 93-96)

Zamolxis (Saitnoxis) a fost zeul suprem al geţilor (sau dacilor), un popor trac care trăia pe teritoriul ce include azi România, dar care se extindea mult mai mult spre Est şi NordEst. Singurele noastre informaţii mai importante privitoare la această oarecum enigmatică zeitate este textul citat mai jos. Oamenii de ştiinţă l-au interpretat pe Zamolxis ca pe zeul ceresc, o zeitate a morţii, Zeul-Misterelor, etc.

[4.93.]. Dar înainte de a veni din Istru, mai întâi a subjugat Geţii, ce pretindeau să fie nemuritori. Tracii din Salmydessus şi din regiunea de mai sus a oraşelor Appolonia şi Mesambria, care se chema Cyrmaianae şi Nipsaei, s-au predat necondiţionat irezistibilului Darius, dar Geţii, care erau neînfricaţi şi nesupuşi dintre toţi tracii, au rezistat cu încăpăţânare şi au fost înrobiţi imediat.

[4. 94]. Cât despre declaraţia lor despre faptul de a fi nemuritori, acesta este modul în care îl arătau ei: credeau că nu pot muri, însă acelaşi care va pieri se va duce la Zamolxis sau Gebeleizis, aşa cum îl denumeau unii dintre ei. O dată la cinci ani îl alegeau pe unul dintre ei şi îl trimiteau ca mesager la Zamolxis pentru a îi transmite acestuia nevoile lor. Modul de a trimite mesagerul era următorul: trei lănci erau ţinute de oameni numiţi special pentru a face acest lucru; alţii îl apucau pe mesager de mâini şi de picioare şi îl aruncau în cele trei suliţe. Dacă acesta murea pe loc însemna că zeul accepta sacrificiul, însă dacă acesta nu murea, era învinuit el însuşi, fiind acuzat de a fi un om impur de aceea un alt mesager era trimis în locul lui. În timp ce acesta încă trăia îi transmiteau mesajul. Deseori când trăznea şi fulgera aceiaşi traci aruncau săgeţi în înaltul cerului ca o ameninţare către zeu, necrezând în nici un alt zeu decât în al lor.

[4. 95]. Eu însă am aflat de la grecii care se aventurau dincolo de Hellenspont şi Pontus că acest Zamolxis fusese un om care a fost o dată sclav în Samos, stăpânul lui fiind Pythagoras, fiul lui Mnesaarchus; acum, după ce a fost eliberat şi îmbogăţindu-se, s-a întors în propria ţară. Tracii de aici erau un popor sălbatic care trăia în triburi, dar acest Zamolxis aducea cu el obiceiuri ionice şi o formă de viaţă mai bogată decât cea a tracilor; fiindcă el a trăit alături de greci, mai ales unul dintre cei mai mari învăţaţi, Pitagora, el a ridicat o construcţie în interiorul căreia dădea mese şi serbări în cinstea şefilor tracilor spunându-le că vor trăi veşnic şi în belşug. În timp ce îi învăţa aceste doctrine, el îşi construia o cameră sub pământ în care avea să trăiască trei ani; în acest timp tracii îl jeleau şi îl chemau înapoi; în al patrulea an el se arată din nou tracilor şi de aceea aceştia au crezut ceea ce le-a spus Zamolxis despre nemurire. Aceasta este povestea greacă despre el.

[4.96] Din punctul meu de vedere, în primul rând nu cred pe deplin în această legendă despre Zamolxis şi camera lui de sub pământ, dar pe de altă parte nici nu o resping: dar cred că Zamolxis a trăit cu mult înainte de Pythagoras. Că a existat într-adevăr un om cu acest nume sau că Zamolxis nu este altceva decât zeul nativ al geţilor, oricum acum îmi iau rămas bun de la el. Cât despre geţi, cei care urmau practicile descrise mai sus, au fost reduşi ca număr de Perşi şi au însoţit armata lui Darius.

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza

Theodor Aman - Proclamarea Unirii

Theodor Aman: Unirea PrincipatelorÎn Moldova a fost ales, la 5 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza. La 24 ianuarie 1859, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea şi ea ca domn. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române, realizată la 24 ianuarie 1859. Aceasta a fost posibilă prin folosirea unei greşeli generate de frazeologia juridică a timpului, (era impusă alegerea a doi domni, dar nu împiedica o persoană să candideze simultan în ambele ţări).

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, se înfinţează la 15 mai 1859 Comisia Centrală la Focşani, ce avea ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.

Deşi Unirea din 1859 era recunoscută doar pentru perioada domniei lui Cuza, şirul de reforme iniţiate de acesta şi venirea pe tronul Principatelor Unite a domnitorului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura atât de sprijinul Franţei cât şi cel al Prusiei a făcut ca actul de la 1859 să fie ireversibil. Din 1866, potrivit Constituţiei promulgate la 1 iulie, Principatele Unite încep să se numească oficial România.

Divanurile Ad-hoc

Solemnitatea deschiderii Adunării Ad-Hoc din Ţara Românească, litografie de Carol Popp de SzathmáryDeciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.

Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ, şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea unirii Principatelor Române.

Alegerile pentru Divanurile Ad-hoc au fost marcate de mari tensiuni. Dacă în Ţara Românească majoritatea covârşitoare a opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova lucrurile se arătau mai complicate. Partida unionistă, reprezentată de personalităţi ca Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Manolache Costache Epureanu, Anastasie Panu etc. avea în faţa ei opoziţia separatiştilor moldoveni (Nicolae Istrate, ideologul mişcării separatiste, Gheorghe Asachi, Costache Negruzzi etc.). Aceştia doreau menţinerea separării, motivându-şi opţiunea prin posibila decădere a Iaşilor şi a Moldovei, odată cu mutarea capitalei la Bucureşti.

Având de partea lor sprijinul marilor puteri antiunioniste, Austria şi Turcia, precum şi pe cel al caimacamului (locţiitorului domnesc) Todiriţă Balş (înlocuit, după moartea sa, de Nicolae Vogoride, aspirant la tronul Moldovei), separatiştii au reuşit, într-o primă fază, să câştige alegerile pentru Divanul Ad-hoc din Moldova (la 19 iulie 1857). În dorinţa de a-şi realiza visul de domnie, Vogoride a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul ad-hoc, prin înlocuirea listelor electorale ale unioniştilor cu cele ale antiunioniştilor. Această manevră făcea ca numarul reprezentanţilor celor care nu împărtăşeau idealul de unire sa fie majoritar în Divan. În mai 1857, Ecaterina Vogoride a sustras o parte din corespondenţa secretă purtată de soţul ei cu rudele din Constantinopol. În acele scrisori, lui Vogoride îi era promisă domnia dacă ar fi reuşit să zădărnicească unirea Moldovei cu Muntenia, falsificând alegerile pentru Divanul ad-hoc. Cu ajutorul lui Costache Negri scrisorile compromiţătoare au fost publicate în ziarul unionist "L'Etoile d'Orient", ce apărea la Bruxelles, traduceri ale scrisorilor apărând la scurt timp şi în Moldova. Când sultanul Abdülmecid, cu asigurările Austriei Imperiale, nu a anulat alegerile, ceilalţi supervizori (Imperiul Francez, Rusia Imperială, Prusia şi Regatul Sardiniei) au rupt relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman în 4 august.

Tensiunile dintre Anglia, Austria, ce încurajau Poarta să nu accepte noi alegeri, şi celelalte state participante la Congresul de la Paris, au fost dezamorsate de întâlnirea de la Osborne (9 august) dintre Napoleon III şi Regina Victoria, în urma căreia alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate. În schimbul anulării alegerilor din Moldova, Napoleon al III-lea accepta varianta unei uniri parţiale a Principatelor, acestea urmând a avea doi domni, două guverne, două Adunări Legislative (parlamente). Instituţiile comune urmau a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, ce avea să se ocupe cu elaborarea legilor de interes comun pentru ambele Principate şi armata.

Au avut loc noi alegeri, astfel încât la 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei care era favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Valahiei, şi prin documentele redactate, au fost puse bazele fuzionării celor două principate.

În 7 şi 9 octombrie 1857 sunt elaborate Rezoluţiile prin care se cerea:

Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
Neutralitatea pământului Principatelor;
Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Toate acestea sub garanţia colectivă a puterilor care au subscris tratatul de la Paris.

Întrunite în capitala Franţei pentru a lua în discuţie cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai - 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenţia de la Paris:

Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata;
Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
Dreptul de vot ramânea cenzitar.
După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.

Sfârşitul unei legende:

AURUL DACILOR

Puţine alte comori ale Antichităţii au fost aşa de râvnite ca aurul dacilor. Jafurile de astăzi, făcute la drumul mare, le întrec însă cu prisosinţă pe cele "istorice" practicate de învingătorii romani şi de autorităţile ungureşti din Ardeal. Cine este de vină?





Zeci de mii de monede din aur masiv au fost descoperite în regiunea Munţilor Orăştiei în ultimul deceniu. Cea mai mare parte a acestui incredibil tezaur a fost scoasă în mod clandestin din România, pe filiera unui adevărat braconaj arheologic, şi vândută în străinătate. Una dintre dovezile acestui adevăr o reprezintă îmbogăţirea neaşteptată a unor localnici din zonă, deşi fenomenul este ascuns de toată lumea printr-o veritabilă conspiraţie a tăcerii. Aşa se explică şi faptul că faimosul "koson" - moneda dacică turnată în "aur pur" - a înregistrat o scădere valorică semnificativă în ultimii ani la bursa antichităţilor şi pe piaţa metalelor preţioase din Occident. Banii turnaţi în tiparniţele dacilor liberi şi-au făcut apariţia astăzi, chiar şi pe Internet, spre uimirea întregii lumi! Dar de la comorile dacice şi până la rolul lor de vedete pe micul ecran e o poveste lungă de ascultat.



Tărâmul magic
În anul 2000, pelerinul care porneşte dinspre Valea Mureşului şi se îndreaptă spre sud, lăsând Apusenii în spatele său, călătoreşte toată ziua cu soarele drept în faţă. Din această pricină, culmile moi ale Munţilor Orăştiei par topite în lumină. Masivul Şureanului şi platoul înalt al Luncanilor strălucesc în "amiaza mică", aşa cum numesc localnicii târziul dimineţilor cuprinse de linişte. Dincolo de perdeaua luminoasa a orizontului se ascunde Retezatul. Păşunile alunecă lin spre marginea apelor reci, ce izvorăsc din munte, desfăcute ca razele. Sibişelul, Grădiştea şi Streiul înşiruie satele pe fundul văilor, la distanţe aproape egale. De departe, răzbate cântecul cucului singuratic, iar mierlele se aud parcă de pe altă lume... Pe nesimţite, în timp ce urci, atmosfera ţinutului începe să se schimbe. Plaiurile verzi sunt pictate cu fagi seculari şi carpeni, printre care pasc liniştit armăsari cu coama sură. Cirezile de vite s-au mai împuţinat şi blana pădurilor de pe culmi îşi întinde umbra tot mai mult. Din când în când, zăreşti câte o biserică asediată de verdeaţă, ce răspândeşte sunete stinse de clopot. Aerul îţi dă iluzia că apasă locurile cu o greutate misterioasă. Pe Valea Grădiştei, ţărani vârstnici lucrează în ţarină, răsfiraţi unul de altul. Apariţia oricărui străin îi nelinişteşte repede... Cu cât este mai aproape muntele, cu atât ţi se pare că oamenii devin mai bătrâni. Tinerii au fugit din faţa istoriei şi s-au mutat în marile oraşe, lăsându-i pe părinţi şi pe bunici singuri cu amintirile. De aceea, locuitorii aşezărilor s-au rărit. Casele au porţi masive, tipic ardeleneşti, dincolo de care nu se vede nimic. Singurele dovezi că mai sunt locuite rămân muşcatele de la ferestre. Pe măsură ce intri în munte, apa râului curge învolburat, iar tumultul ei acoperă foşnetul adânc al codrilor. Câteva mori de apă vechi măsoară trecerea timpului. Oamenii de azi numesc aceste meleaguri "tara râurilor" sau "tărâmul magic", pentru că nimic nu pare obişnuit pe aici. De la toponimie şi portul tradiţional până la felul de-a vorbi al ţăranilor, întreg ţinutul şi-a păstrat o amprentă misterioasă, pe jumătate legendară, pe jumătate adevărată, aureolată de trecut. Aerul răsună de nume aproape vrăjite, pe care le auzi rostite când şi când: "Santamaria de Piatra", "Poarta Raiului"... Cel dintâi numeşte cariera de unde îşi aduceau strămoşii daci blocurile de piatră pentru fortificaţiile şi zidurile cetăţilor ce nu au fost învinse decât o singură dată. Cel de-al doilea, aflat dincolo de marele platou al Luncanilor, este locul lângă care s-a purtat una dintre bătăliile câştigate de romani înaintea asediului asupra Sarmizegetusei. De acolo, sufletele dacilor au plecat direct în cer! Peste tot, aici, cele petrecute cu două mii de ani în urmă sunt atât de aproape, încât la Ocolişul Mic, de pildă, un cătun aflat sub pădure, ţărăncile se mai îmbracă şi acum cu "cămeşoi" de cânepă, numit "ciupag", cu un "pui mic" la gat, aşa cum se vede numai în piatra dăltuită a Columnei lui Traian. Ele nu cultivă cartofi, ci "crumpeni" şi rămân înveşmântate în alb desăvârşit nu numai la sărbătoare, ci şi la muncă, după tradiţia femeilor geto-dace de odinioară. Bărbaţii se încalţă cu opinci din "talpă de vită", ca acum două milenii, apucă un sac în spinare, trec dealul şi se duc la moara de apă a lui moş Antone, să macine "cucuruz" în loc de porumb. Vara, ei poartă izmene bătute cu piatra în apa Grădiştei, ca să-ţi ia ochii de albeaţă, şi iarna îmbracă "cioareci", cu "laibăr" de lână. Femeile cele mai în vârstă păstrează încă tradiţia de două ori milenară a strămoşilor şi nu se tund o viaţă întreagă. Când merg la biserică, îşi fac "cormi", adică o împletitură a părului de jur-imprejurul capului, cum le descria şi Iordanes în "Getica". În toate satele de pe Valea Grădiştei, de la Castău, Beriu şi Sereca până la Ludeştii de Jos, Bucium, Orăştioara sau Costeşti nu întâlneşti picior de venetic, "nici ungur, nici ţigan, nici evreu, numai români albi", cum zic localnicii. Aici a rămas singurul loc din ţară unde se mai ţine până în ziua de azi, în fiecare an, în ajun de Duminica Tomii, nedeea "Paştitelor" sau "Paştele Mic", o sărbătoare la care se mănâncă "zama acră" şi se bea "o fele de vinars". După slujba de pomenire a tuturor morţilor, "până-n fundul veacului", preotul de la Grădiştea de Munte i-a obişnuit pe săteni să exclame mândru: "Suntem neam mai mult spre daci, decât spre români!". Tot el adaugă, cutremurat de o adâncă nostalgie, ce trece cu mult dincolo de amintirea ultimului strămoş cunoscut: "Cine mănâncă un vârf de sare, bea o cană cu apă dulce şi respiră aerul ăsta nu mai pleacă niciodată, fiindcă pe aceasta vale s-au născut primii români din istorie! De la noi începe totul...".



Pe urmele dacilor liberi

La Costeşti şi Blidaru, ca şi la Sarmizegetusa Regia, departe, în inima muntelui, ruinele cetăţilor dacice aşteaptă în tăcere înşiruirea fără de sfârşit a mileniilor. Pe culmi, lumina pare "coaptă" de vechimea acestor locuri, ca un fruct pârguit. Miroase a răşină şi a piatră arsă de soarele atâtor mii de ani... Trecutul stă ascuns sub înfăţişarea paraginii prezente, aşa cum firul ierbii îşi trage seva în chip nevăzut din ţărâna udată cu sângele dacilor cuceriţi de legiunile romane, care invadaseră provincia de la capătul Imperiului cu două milenii în urmă. Pietrele vorbesc singure despre istoria asediului şi fiecare arbore ce se leagănă în vânturile timpului de astăzi cunoaşte povestea sângeroasă a căderii cetăţilor dace, la care strămoşii săi vegetali au fost martori muţi. Peste ecoul strigătelor de luptă şi zăngănitul armelor s-a aşternut amintirea câtorva zeci de generaţii fără nume. Din vuietul de ieri nu a ajuns până azi decât tăcerea muntelui şi foşnetul adânc al codrilor. Dar pentru fiul lui moş Samoilă Zgavardean, pădurar în Munţii Orăştiei, totul pare foarte aproape... "Dacă pui cap la cap vieţile omeneşti trecute, te întorci în timp mai repede decât îţi vine să crezi!" - explică bărbatul care bate aceste păduri încă din prima tinereţe. Singurătatea codrilor l-a făcut mai filosof pe urmaşul dacilor liberi. "Localnicii spun că aici, printre ruine, fiecare trecător parcă aude "glasul sângelui". Oamenii par să fi moştenit o fire mai dârză decât în alte părţi ale ţării. O fi aşa, cine ştie!?" Soţia pădurarului este supraveghetoare a muzeului în aer liber de la Costeşti. Deseori, bărbatul o însoţeşte printre ruine şi o ajută să cureţe locul. Câteodată, în dimineţile de vară, pe stâncile cetăţii se dezmorţesc la soare guşteri verzi şi vipere cu corn. Aproape la tot pasul, printre stâlpii retezaţi ai incintei, găseşti bucăţi de cărămidă arsă. Pădurarul ştie să recunoască, după culoare şi formă, care sunt dacice şi care sunt romane. Ca şi la ruinele castrului roman de la Piatra Grădiştei, în vale, fiecare legiune şi-a pus sigiliul pe cărămizile folosite la construirea turnurilor de observaţie, după distrugerea cetăţilor dace. Dincolo, peste deal, la Blidaru, ciutele şi cerbii vin să pască în fostele sanctuare de sacrificiu ale dacilor păgâni. Aceeaşi linişte, ca de început de lume, stăpâneşte locul de unde se vede întreaga Vale a Grădiştei. De-a lungul potecilor puţin umblate descoperi cuie romane, resturi de coif şi fragmente din scuturile dacice. Asta te face să te simţi chiar la un pas de inima trecutului milenar! De altfel, în masivul Orăştiei nu te poţi rătăci niciodată, pentru că toate drumurile şi cărările pădurii duc la Sarmizegetusa Regia, capitala strămoşilor daci!





Când ajungi, după un urcuş anevoios, pe locul enigmaticei aşezări fortificate, lumina parcă a încremenit în crucea zilei. Drumul pavat ce duce spre sanctuarul mare de calcar a fost tocit de ploile miilor de anotimpuri trecute. Puţin mai sus, pe platoul central, sanctuarul mare, circular, unde preoţii daci oficiau cele mai importante ceremonii religioase, şi legendarul "soare de andezit" stau nemişcaţi de două milenii, fără să-şi fi lăsat descifrate misterele pentru arheologi şi istorici. Te afli în cetatea râvnită de Caesar şi Traian, imperatorii Romei, însă emoţia îţi este cenzurată de paragina clipei! Mâna omului, în timpurile moderne, dar mai ales astăzi, a stricat definitiv ceea ce scăpase de urgia cuceritorilor romani. Gropi săpate ici şi colo, brazde de pământ răsturnate, pietre dislocate şi rostogolite de-a valma... Călăuza oftează: "Astea sunt urmele lăsate de căutătorii de comori. Nici nu mai ştii cum să-i opreşti. Parcă au înnebunit!". Duhul lui Zamolxe bântuie nevăzut şi neliniştit peste aceste răni care mutilează faţa trecutului. Pe poarta principală a cetăţii, azi distrusă în cea mai mare parte, plecau spre Roma, acum două mii de ani, zecile de care încărcate cu legendarele comori ale dacilor, capturate de legiunile cuceritoare. Te uiţi la piatra mută şi parcă vezi scena cu ochii mintii... Dio Cassius, în "Istoria Romană", povesteşte despre 165.000 kilograme de aur şi mai mult decât dublul acestei cantităţi, de argint! Decebal, regele dac, îşi pusese capăt zilelor, iar "cel de-al şaptelea Deceneu", urmaş direct al Marelui Preot de pe vremea lui Burebista, se refugiase în păduri, împreună cu un grup de "tarabostes", nobili daci, încercând să mai salveze o parte a fabulosului tezaur. În tragedia acelui sfârşit de lume, codrii Orăştiei se umpluseră de fugari... Plinius cel Tânăr, în "Epistole", scrie că, în Cetatea Eternă, romanii au mâncat şi au băut o sută de zile, fără întrerupere, sărbătorind în acest fel cucerirea Daciei. Astăzi, în tăcerea pădurilor de pe muntele sfânt Cogaionon, cum se numea pe atunci culmea Grădiştei, nu se mai aud nici blestemele preoţilor daci, nici vaietele femeilor cu pruncii ucişi şi bărbaţii decapitaţi. La Roma se cânta şi se dansa în pieţele publice, iar la marginea Imperiului, în îndepărtaţii Munţi ai Orăştiei, umbra morţii aşternea jalea peste oameni şi locuri... "Trebuia să moară un popor, ca să se nască altul!" - exclama pădurarul filosof. Pe drumul de întoarcere spre vale, aceeaşi călăuză îţi mai arăta nenumărate urme ale vetrelor de "covăcie", adică ateliere dacice de fierărie, unde se lucrau nu doar suliţe, scuturi şi săbii, ci şi doage de butoi, lame de plug sau coase. Bărbatul adăugă: "Toţi munţii ăştia forfoteau de oameni, pe atunci, mult mai mult decât astăzi. În peşterile de calcar de aici şi în adâncul pădurilor şi-au ascuns dacii averile pe care le-au mai putut salva după căderea Sarmizegetusei. Le-au pecetluit cu blesteme şi le-au transmis din gură în gură, din tată în fiu, sute de ani. Asta vorbesc oamenii prin părţile noastre! Kosonii, monedele de aur dacice, statuetele din aur masiv, totul a rămas ascuns până acum vreo două veacuri. Dar nu şi-ar fi închipuit nimeni că o să vină peste noi nebunia care se petrece de câţiva ani încoace!".




Blestemul lui Decebal

Prima întrebare pe care şi-o pune oricine este de ce oare au aşteptat oamenii locului atâta timp pentru a se hotărî să dezgroape ceea ce a mai rămas din fabulosul tezaur? Tradiţia răspunde prin "legenda şarpelui", care explică frica de-a dreptul ancestrală a ţăranilor faţă de blestemele cu care se zice că au fost legate aceste comori. Petrişor Demian, din Orăştioara de Sus, te călăuzeşte prin istoria ultimelor secole, ca să înţelegi această enigmă plină de tâlc. "În ziua de azi, se vorbeşte din ce în ce mai des, pe la noi, de o neaşteptată înmulţire a şerpilor prin case. Asta înseamnă "stigmatul căutătorilor de comori" şi ascunde tot atâta realitate, cât şi legendă! Pe măsura trecerii anilor, oamenii şi-au mai învins spaima mitologică şi au cedat ispitei de a căuta. Cei care începeau să găsească statuete sau monede de aur le ascundeau acasă, pentru a încerca să le valorifice. Nu treceau nici câteva zile şi "profanatorul" era muşcat de un şarpe, fie că băga mâna să îmbrace haina, fie că umbla în traista din cuier sau deschidea sipetul... O dată cu înşiruirea veacurilor, unul după altul, magia blestemelor parcă a mai scăzut, dar niciodată definitiv."

Pe la anul 1500, în Ţara Haţegului nu se mai ştia aproape nimic despre cele petrecute cu un mileniu şi jumătate în urmă. Localnicii pomeniseră, din moşi-strămoşi, o sumedenie de ruine necunoscute, risipite prin munţi sau la capătul văilor. Din când în când, brazda plugului mai dezgropa oseminte, cărămizi, obiecte din metal şi mari pietre cubice, pe care ţăranii le foloseau la propriile construcţii. Tot din bătrâni, prin satele aşezate de-a lungul apelor circulau istorii fabuloase despre comori fără nume. Cu cât timpul trecea, dimensiunea legendarelor comori creştea văzând cu ochii. Pentru prima oară de la căderea Sarmizegetusei, abia în secolul al XVI-lea, umanistul maghiar Gaspar Heltai menţionează existenţa unui "mare oraş dispărut, cu ziduri de piatră fasonată, aflat mai departe de Orăştia Mare, undeva, în munte". După alte câteva secole de tăcere, arhivele Transilvaniei pomenesc, pe la 1785, o întâmplare ciudată... Ţăranul David Albu din Chitid, participant la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, începe să viseze diferite locuri din regiune, unde ar fi ascunse comori, dar nu mai apucă să verifice adevărul fiindcă se mută în lumea celor drepţi. Luându-se după ceea ce a povestit bărbatul, sătenii fac primele incursiuni organizate, pe creste, dar nu găsesc, conform menţiunilor documentare, decât "stâlpi rotunzi", "arme ruginite" şi "butoaie de piatră". Puţin mai târziu, în luna septembrie a anului 1802, câţiva copii care umblau cu turmele de oi prin păşunile înalte de pe culmea Grădiştei descoperă intr-o "ruptură a pământului" mai multe monede de aur. Reveniţi pe aceleaşi locuri, cu alţi tineri, ei dezgroapă circa 400 de monede din aur masiv de tipul numit mai târziu "Koson" şi un tezaur cu monede de aur, tipul "Lysimach". "Vestea descoperirii primelor comori a provocat o adevarată migraţie a sătenilor spre munte!" - explică Petrişor Demian. Dovada documentară o constituie faptul că amploarea comerţului cu monede pe piaţa Orăştiei a ajuns în acea perioadă la cunoştinţa autorităţilor maghiare, care l-au delegat pe procuratorul domeniului Hunedoara, Paul Torok, să se deplaseze la faţa locului. În primul său raport către trezorerie, acesta semnală că descoperirile monedelor din aur masiv "sunt cu mult mai mari decât acelea declarate de localnici"... În următorii ani, pe Valea Grădiştei apar jandarmi unguri, cu pană de cocoş la pălărie, care încep să supravegheze zona, să facă percheziţii şi chiar arestări. Ţăranii suspectaţi că ar deţine "kosoni" erau puşi să inhaleze fum de usturoi ars până mărturiseau totul. În acest fel, autorităţile au reuşit confiscarea altor câteva sute de monede din aur pur. În 1804, Monetăria Principatului Transilvaniei, aflată la Alba-Iulia, trimite un comisar împărătesc în regiune. Acesta plăteşte trei ţărani din comuna Sibişelu Vechi să facă săpături în Munţii Orăştiei, sub directa sa supraveghere, în anumite locuri pe care poliţia imperială le aflase de la alţi săteni torturaţi. Această echipă improvizată ar fi descoperit, după spusele lui Petrişor Demian care cunoaşte toţi bătrânii satului şi a stat cu ei de vorbă, peste o mie de kosoni dacici, însă documentele de arhivă consemnează că au fost predate trezoreriei doar 987 de monede, ce au fost topite de Monetăria Principatului şi transformate în lingouri. Sub această formă, aurul dacic a luat calea Vienei, în tezaurul imperial... Petrişor Demian argumentează cu însufleţire: "Încă de la începutul veacului nostru devenise evidentă importanţa istorică a monedelor dacice de tip "Koson" şi "Lysimach". Ele nu mai erau tratate ca aurul de trezorerie, ci aveau deja o valoare arheologică şi numismatică, fapt care le-a crescut preţul. Tot atunci s-au făcut cele dintâi referiri la însemnările medicului curant al împăratului Traian, grecul Criton, cel care scrisese primul despre incredibila comoară descoperită de romanii cuceritori în Munţii Orăştiei". Dar călătoria în timp a acestor averi era departe de-a se fi încheiat! La 11 iunie 1948, când Constantin Daicoviciu şi fiul său începuseră săpăturile arheologice în Munţii Orăştiei, fără să descopere vreun tezaur, comuniştii treceau în proprietatea statului, prin lege, întreaga industrie din România. În seiful unei întreprinderi naţionalizate din Hunedoara erau găsiţi trei kosoni din aur masiv care au ajuns în cele din urmă la Muzeul Judeţean din Deva, unde au rămas până în ziua de azi. "Curios este faptul - susţine acelaşi ghid local, ce dovedeşte multe cunoştinţe istorice - că întreaga campanie arheologică, desfăşurată în primele trei decenii comuniste, nu a descoperit nici cea mai mică urmă de comoară!" Încă şi mai curioasă rămâne realitatea conform căreia zvonurile despre legendarele tezaure dacice nu au încurajat înmulţirea căutătorilor, aşa cum părea că se va întâmpla la începutul secolului trecut. "Motivul ar fi, după cum se vorbeşte astăzi, apariţia înfricoşătoarelor povestiri despre nenorocirile întâmplate celor care descoperiseră deja câteva cuibare de comori. În afară de "legenda şarpelui", se spune că regele Decebal, înainte de-a muri, şi-a blestemat semenii să fie pedepsiţi de Zamolxe dacă vor dezvălui cuiva de sânge străin ascunzătorile, iar profanatorii de tezaure să nu se poată bucura, nici măcar o zi din viaţă, de un singur koson furat! Aşa se face că, timp de două sute de ani, de la primele descoperiri consemnate, pe Valea Grădiştei ţăranii s-au temut cu adevărat de blestemul lui Decebal..." - încheie Petrişor Demian. Chiar şi în ziua de astăzi, la Orăştioara sau Grădiştea de Munte, dacă se naşte vreun copil handicapat ori se întâmplă vreo nenorocire într-o casă, lumea se întreabă în şoaptă dacă nu cumva în acea familie au fost căutători de comori. Dar această spaimă, doar pe jumătate mitică, nu a durat decât până în primii ani de după căderea comunismului în România. Oamenii spun că, de când a fost descoperită prima comoară de după 1990, câinii şi-au schimbat culoarea, le-a apărut o dungă pe greabăn şi au căpătat "uitătura de lup"...



Febra aurului
În vara anului 1990, basarabeanul Andrei Vartic îşi făcea apariţia pentru prima oară pe Valea Grădiştei şi în Munţii Orăştiei. Prevalându-se de calitatea de director al unui fantomatic Institut al Civilizaţiei Dacice din Chişinău ("ICIDAC"), a cărui adresă nici o anchetă nu a reuşit să o afle vreodată, şi înarmat cu nişte "aprobări" măsluite, misteriosul personaj a început o pseudocampanie arheologică în urma căreia, după primii şase ani, a ajuns în atenţia Serviciului Român de Informaţii. Dotat cu detectoare de metale, lap-top-uri şi aparatură performantă, cetăţeanul Republicii Moldova a mituit mai mulţi oameni din zonă, care au acceptat să-i devină călăuze. Sub aparenţa mai mult decât onorabilă a unei investigaţii istorice, Andrei Vartic a devenit cunoscut în întreaga regiune, făcând expediţii de cinci-şase ori pe an. Pe seama lui circula, încă şi astăzi, cele mai teribile zvonuri cu caracter mafiot... Lucrurile au ajuns atât de departe, încât directoarea Muzeului Judeţean Deva, doamna Adriana Rusu-Pescaru, a fost nevoită să facă un referat către S.R.I., în 1996, pentru a trage semnalul de alarmă! Din păcate, "conspiraţia tăcerii", care este prezentă pe toata Valea Grădiştei, împiedică obţinerea oricărei informaţii concrete. Deşi continua să se dezvinovăţească până în ziua de azi, Andrei Vartic a fost acuzat în mod public de "braconaj arheologic", prin intermediul unei filiere ucrainene. El recunoaşte că a scos din România, în absenţa unei legi a patrimoniului, fragmente de vestigii dacice şi "obiecte cu valoare arheologică", fără sa sufle un cuvânt despre comori. Până anul trecut, numele său s-a aflat de mai multe ori pe prima pagină a unor ziare de scandal, atât la Bucureşti, cât şi la Chişinău. Argumentul invocat de fiecare dată de dubiosul personaj se referea la "imposibilitatea unor cercetări ştiinţifice competente" pe teritoriul României! Dispariţia de pe firmament a acestui individ a lăsat neelucidate activităţile sale secrete, desfăşurate vreme de aproape un deceniu, fără a fi stingherit de cineva. Însă acesta nu era decât începutul... Vechile călăuze ale basarabeanului, care fac astăzi legea în Munţii Orăştiei, intimidându-i pe ţărani prin ameninţări cu moartea ca să-şi ţină gura, după cum a aflat una dintre anchetele poliţiei efectuată anul trecut, au preluat din mers tehnicile mafiote ale lui Andrei Vartic. Strălucirea aurului dacic era prea ispititoare, astfel încât acest grup a început săpături secrete, pe cont propriu, şi a intrat în traficul internaţional cu "kosoni". Aşa au apărut pe Valea Grădiştei primele vile, proprietatea unor familii până mai ieri modeste, luxoase limuzine BMW şi Jeep-uri. Aşa s-a format ceea ce localnicii numesc acum "clubul aurarilor"! Momentul culminant al acestei veritabile epopei s-a petrecut în 1996. Un ţăran sărac, cu gospodăria izolată în marginea platoului Luncanilor, a declarat descoperirea unei căldări pline cu monede de aur, chiar în grădina sa... Bărbatul văduv, trecut de 70 de ani, astăzi, a pus comoara la dispoziţia autorităţilor, cerând contravaloarea în bani. Muzeograful Liviu Marghiţan semnala, într-o comunicare făcută abia anul acesta, că statul roman, prin instituţiile sale abilitate, nu a avut mijloacele financiare necesare să achite întregul lot de monede oferite spre vânzare! După informaţiile sale, Banca Naţională ar fi achiziţionat 208 exemplare, fosta Bancorex ar fi achitat valoarea a 75 exemplare, Muzeul Naţional de Istorie a României ar fi cumpărat 197 monede, iar Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Române din Deva ar fi plătit, la rândul sau, circa 42 monede. Câteva luni mai târziu, la începutul lui 1997, Interpolul prelua de la Poliţia maghiară un cetăţean român cu domiciliul în oraşul Orăştie, care fusese arestat în Ungaria pentru că se descoperiseră asupra sa circa 200 de monede dacice din aur, de tipul "koson", ce nu fuseseră declarate la vamă. Interpolul a restituit României relicvele arheologice şi românul a fost repatriat sub escortă. Localnicii de pe Valea Grădiştei au făcut imediat legătura între tezaurul ce fusese descoperit anterior şi întâmplarea cu pricina... Aceste evenimente consecutive, pe care toată lumea din zona le cunoaşte şi le povesteşte ca pe un roman poliţist, au stârnit o adevărată febră a aurului, ce a izbucnit începând din acel moment şi continuă să crească până în ziua de azi. Ca urmare a referatului de alarmă adresat către S.R.I. de directoarea Muzeului din Deva şi a descoperirii acelei comori, ale cărei dimensiuni reale au rămas necunoscute, Guvernul României publica, în 1997, Hotărârea Nr. 523, prin care instituie paza militarizată a cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. În acelaşi an, Ministerul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriale dă publicităţii un proiect de protejare patrimonială a acelor locuri. Dar era prea târziu! Între 1998 şi 2000, nebunia provocată de febra aurului dacic a făcut să apară în zonă din ce în ce mai mulţi străini. Toţi sunt înarmaţi cu detectoare de metale care costă minimum 2600 dolari bucata! O statistică neoficială vorbeşte de o medie anuală de peste 4000 de căutători de comori. Pe Valea Grădiştei circulă cele mai halucinante zvonuri. Se zice că există o filieră sârbă, ce era prosperă în timpul războiului din fosta Iugoslavie, împreună cu o filieră moldovenească şi ucraineană, care are legătură directă cu marea mafie rusă de la Moscova. Anul trecut ar fi fost descoperite 27.000 de monede din aur, de tip "Lysimach", care au ajuns în Franţa! Poliţia judeţeană a făcut percheziţii în casele câtorva suspecţi din regiune, dar nu a putut efectua nici o arestare din lipsă de probe suficiente. Tot în 1999, a apărut pe Internet, la adresa www.globaldiscovery.com o pagină care face reclamă Sarmizegetusei, ca unui veritabil paradis al căutătorilor de comori. Sunt oferite "expediţii arheologice" pentru descoperirea tezaurelor dacice contra sumei de 3600 dolari, în răstimpul a două săptămâni de vacanţă...

Lumea deţine informaţii ale căror surse nu le dezvăluie, ce indică o scădere drastică a valorii "kosonilor" la bursa de antichităţi şi pe piaţa metalelor preţioase din Occident. De la nivelul unui preţ incredibil, care atingea prin 1993, câteva mii de lire sterline pentru o monedă, s-a ajuns acum la circa şase mii de mărci germane. Această evaluare reprezintă singura dovada incontestabilă că tezaurele dacice au părăsit clandestin România!



Epilog
În anul 2009, pelerinul care soseşte în Ţara Haţegului nu bănuieşte că liniştea acelor locuri este înşelătoare... Tocmai de aceea, apariţia oricărui străin îi nelinişteşte repede pe ţăranii vârstnici care se ostenesc în ţarină, de la răsăritul până la apusul soarelui. Ciobanii ce rămân cu oile în vârful păşunilor după lăsarea întunericului nu povestesc nimănui că văd cercuri albăstrui noaptea, la marginea pădurilor. Doar ei ştiu că acelea sunt luminile comorilor îngropate de strămoşii daci acum două milenii. În fiecare an, în cea de-a patra sâmbătă după solstiţiul de vară, pe care şi-o închipuie drept cea a căderii Sarmizegetusei, ţăranii bătrâni ce mai găsesc putere, se duc în munţi şi se roagă la arborii cei mai vechi pentru sufletele strămoşilor, care au murit necreştinaţi în timpuriul istoriei. Când sătenii zăresc un stejar sau un carpen singuratic care îşi scutură, pe neaşteptate, câteva frunze pierite parcă sub o greutate necunoscută, ei ştiu astfel că a mai fost profanat un tezaur undeva în adâncul Munţilor Orăştiei, căci acela este semnul pe care îl face duhul nevăzut şi neliniştit al lui Zamolxe, ce bântuie locurile în târziul istoriei de acum

Voievozi romani in sec. X:

Principatele ROMANE

începând cu secolul al X-lea, documente slave, bizantine, maghiare şi latine atestă existenţa formelor statale pe teritoriul actual al României. Aceste formaţiuni sunt cunoscute sub numele de ducate, cnezate şi voievodate, desemnate deseori cu termenul generic de "ţări" (care înseamnă pământ, ţări). Primele au fost consemnate în Transilvania şi Dobrogea şi în teritoriile de la est şi sud de Carpaţi.

Formaţiunile din Transilvania au atins un nivel de organizare politică şi militară relativ înaltă, rezistând presiunii militare exercitate de unguri între secolele IX-XI. în final, au fost nevoite să capituleze şi au format un singur voievodat, Transilvania, aflat sub suveranitate maghiară. Unele zone din Transilvania şi-au menţinut însă autonomia locală.

De la sfârşitul secolului al XI-lea şi în principal în secolul al XII-lea, Transilvania a intrat treptat sub dominaţie ungară. Cu toate acestea, ea şi-a păstrat propria formă de organizare, fiind condusă de un voievod - formă de guvernare specific românească, care s-a păstrat în Transilvania până în secolul al XVI-lea, când statutul de voievod a fost înlocuit cu cel de principe. Pentru a asigura paza frontierei în faţa incursiunilor unor populaţii (pecenegii, cumanii şi în special tătarii), regii Ungariei au încurajat alte grupuri etnice să se stabilească în Transilvania. Acest proces de colonizare a început la mijlocul secolului al XII-lea, când grupuri de secui (o populaţie provenită din popoarele migratoare de stepă, care i-a urmat pe unguri în drumul lor spre Europa) şi saşi (veniţi din Flandra, Luxemburg, regiunile Moselei şi Rinului, cât şi din Saxonia) au fost aduşi în Transilvania.

schimbările, care au avut loc în Europa în secolul al XIV-lea, alături de slăbirea hanatului Hoardei de Aur, veche de mai bine de 100 de ani, au cuprins teritoriile române de la sud şi est, respectiv Ţara Românească şi Moldova. Cercurile conducătoare din Transilvania, pe atunci în conflict cu coroana ungară, datorită intenţiilor acesteia din urmă de a dizolva autonomiile locale, au contribuit la procesul de unificare care nu avusese încă loc dincolo de munţi. Deoarece locuitorii din Transilvania treceau deseori peste munţi (descălecatul), conducătorii teritoriilor din zona Carpaţilor de sud şi est au beneficiat de influxul demografic şi de experienţa politică pe care aceştia le-au adus. Schimburile economice, dezvoltarea târgurilor şi oraşelor, ce erau legate prin drumuri comerciale cu lumea europeană, au oferit formaţiunilor politice româneşti posibilitatea de a-şi "construi" proiectele de unificare pe o bază solidă. O dată ce şi-au câştigat independenţa faţă de coroana ungară, Principatele Române de la sud şi est de Carpaţi au început să joace un rol politic, militar şi cultural tot mai important în sud-estul şi centrul Europei. întemeietorii statelor independente româneşti au fost voievozii Basarab I (1324-1352) în Ţara Românească şi Bogdan I (1359-1365) în Moldova.